Cuvinte pentru un început...

Setea de cunoaștere este atât o binecuvântare, cât și un blestem. Prin diverse metode, suntem capabili să privim dincolo de păturile superficiale ale existenței pentru răspunsurile celor mai arzătoare întrebări. Astfel putem evolua, ne putem depăși condiția, dar durerea căderii în cele mai întunecate colțuri ale realității poate semăna numai dezastru. Spre deosebire de alte sisteme oculte unde adeptul umblă pe cărări pavate și luminoase, la adăpostul siguranței și păcii, în sistemele Căii Stângi, adeptul este singur, în locuri sălbatice, neumblate. Cele mai mari comori se află ascunse în Întuneric, puțini le găsesc, iar și mai puțini le dobândesc. La rădăcinile Copacului Mizantropiei, dezbrăcat de tot ceea ce este uman, adeptul îi culege roadele. Numai atunci se va rupe de creația ce l-a ținut captiv în iluzii; în moarte și extaz, se eliberează.

duminică, 22 septembrie 2013

Moarte și absență



Ceea ce este percepută ca fiind realitatea palpabilă se găsește de fapt într-o continuă transformare. În acest bol plin cu ciorba existenței banale, lumea nu este creată, ci se creează, în fiecare moment având coordonate diferite, ce o definesc întotdeauna sub o anumită formă. Din acest punct de referință se vede nestatornică, într-o metamorfoză ciclică, fără salvare de freamăt. Ceea ce este perceput acum ca real, în clipa următoare de timp este inexistent, renăscând sub alte valori. Totul condiționat de timp, care dă manifestărilor spațiul necesar de desfășurare, dar le și constrânge.
Viața – o convulsie revoltătoare. Ceea ce este mort și putrezit este hrană pentru alte organisme. Ce revendică moartea și ce revendică viața? Stârvurile care pier în lăcomia celor ce trăiesc, răpuse într-un lanț de iluzii. Moartea revendică trofeele invincibilității. Stârvuri descărnate complet, mărturie a unei vieți ce a trecut și a umilinței lutului.
Vorbim totuși de moarte sau de a muri? De ce, dacă ar fi același lucru, viața unei ființe ar fi goală de orice sens, cu un destin crud care să-i poarte cântările de jale? De ce Moartea, în exuberanța ei, nu poate fi mai mult decât rupturi superficiale și necesare la nivelul existenței sephirothice?
Moartea este într-un stârv pe jumătate putrezit în căldura umedă a unei dup-amieze de vară la câmpie unde insectele corpul ființei defuncte? Nu este, în același timp, viață în lăcomia acestora? Nu este oare un cerc închis unde Moartea este motorul care învârte întreaga existență, dându-i dinamism și catalizând întreaga Creație?
Moartea emană în manifestarea sa poarta prin care cel apt poate evada din cercul vicios în care a fost constrâns în momentul trecerii sale în existență, înapoi în starea de primordialitate. Este infiltrată în această lume a stagnării și cauzalității și este în același timp cea care permite impulsurilor qliphothice din Sitra Ahra să pătrundă și să infesteze Copacul Vieții. De asemenea, paradoxal, este și cea care facilitează existența cauzală. Cert este că această creație sephirothică păstrează amintirea primordialității lui Ain.
Qayin își omoară fratele din lut și se unește cu sora geamănă, Qalmana. Separă ceea ce trebuia unificat și unește ceea ce trebuia separat - potrivit ordinii sephirothice. Astfel, porțile lui Nahemoth se deschid și energiile Haosului primordial pulsează în orice frântură de existență iluzorie. Totul are potențialul de a se deschide spre adevărata casă după care tânjește din vremuri neștiute, dar numai cei ce se pierd în ritualul extazului morbid al trăirii prin anti-lumile qliphothice pot înlătura jugul realității.

Întreaga realitate este învăluită de absență. Ceea ce nu există este absent. Absentul, cel puțin aparent, depinde de  context. Absența nu poate exista ca ceva de sine stătător, întrucât nu are o prezență independentă, ci este în strânsă legătură cu un lucru/concept a cărui existență este percepută de simțurile cauzale. Aceste relații au sens atâta vreme cât vorbim din punctul de vedere al „organelor” normale, la un nivel profan.
Părăsind această zonă, găsim existența disipată și restrânsă într-o dualitate restrictivă unde amintirile divinului primordial sunt cristalizate în existență și în prezența indubitabilă relevată rațional și mecanic. Pe același principiu, nu putem defini Unul, separat de orice definiție prin altceva decât prin el însuși. Cum, într-o existență a convulsiilor dualiste Unul poate fi restrâns printr-o definiție, fără să apelăm la alt mijloc decât a face referire la ceva din exteriorul lui, care-l poate cristaliza? Doar ceea ce este absent are potențialul de a fi Unul, separat de tot, numai dacă-i permitem - și chiar cu riscul de a invoca ceva amorf, vag pentru a-mi justifica ignoranța și neputința – dar este un aspect ce trebuie trăit, pentru că orice explicații sunt de prisos. Putem atinge acea stare de gnoză, iar la marginea conștiinței, putem cristaliza, chiar pentru un moment, acel amorfism al Haosului, putem percepe ceea ce nu există, și de fiecare dată când privim în negura abisului, facem în noi un loc pentru Moarte.