Sataniștii de la țară

În primul rând, îmi cer scuze cititorilor mei (puțini la număr, dar sper, de calitate), și de asemenea, îmi cer scuze față de mine pentru cele câteva minute irosite pentru a scrie un articol atât de banal, dar este pe măsura indivizilor în discuție și consider că este esențial să punctez anumite lucruri, mai ales că a devenit iritant și pentru persoane ca mine care nu au absolut nicio legătură cu basmele „balauri și centauri” în care s-au trezit prinși. Am aflat că am roluri în astfel de povestioare pentru copiii cu sindromul Down fără acordul meu. 

Există, în România cel puțin, anumiți indivizi puțin mai agitați care se iau prea în serios pentru capacitățile lor. Desigur, trebuie să compenseze faptul că nu fac nimic notabil și simt nevoia de a-și crea în mințile lor (nu prea strălucite, de altfel), conspirații, urmăriri, secte, lucruri care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce înseamnă drumul anevoios al individului de a se descoperi pe sine. 

Bineînțeles, umflările de ego sunt cele care dictează ritmul în astfel de circuri; precum „eu am flacăra neagră, ba nu, eu!” Toți aveți, puișori, la dani se face diferența.

Există o mână de oameni care au legătură cu LHP, chiar și tangențial, și este peste capacitatea mea de înțelegere cum nu au loc unii de alții; nu știu cum țațismul, dorința de atenție și aviditatea pentru bârfe poate fi atât de pregnantă în unii indivizi. Nu este mult mai în regulă ca fiecare să păstreze acea distanță de respect, să nu se mai bage ca musca-n rahat în treburile celui de lângă și să nu se mai creadă buricul pământului?

Pentru cei care doresc să cunoască lume pentru a învăța lucruri folositoare, eventual lume cu mai multă experiență, îi rog să fie atenți. Cineva, dacă vă dorește binele, vă lasă singuri să vă descoperiți și să suferiți din cauza propriilor greșeli. Ceilalți vor doar să vă modeleze pentru propriul lor ego.

Deșertic

Indiferent de structura socială și religioasă, deșertul a fascinat prin „lipsa de amabilitate” pe care a arătat-o vieții, un spațiu dezgolit, neatins de vâltoarea convulsiilor trăirii. Și totuși, au existat ființe care i-au supraviețuit, deșertul devenindu-le casă – o conexiune între pustietatea sesizabilă și cea care sălășluiește intrinsec.

Magia/vrăjitoria qliphothică, o manifestare potentă a alchimiei interne, are efectul cel mai puternic în astfel de zone, deoarece acestea rezonează cu ceea ce se găsește în interior, departe de orice freamăt viu, mai aproape de moarte.

Frânghia timpului. Ruptă.

Sunt momente, Frânturi în timp care se separă de restul, ies din ciclul cauzal și creează o insulă de puritate în masa de nămol a existenței. Este lumea celui ce caută și alte realități. Departe, în deșert, unde creația este mutilată, vitregă față de orice viață, iar stârvurile manifestărilor cauzale care s-au aventurat zac uitate; aici, esența Haosului primordial își împrăștie tenebrele.

Această anti-lume este casa esenței noastre, este ceea ce zace dincolo de lut. Ambiguu și neînțeles, deșertul răbufnește ori de câte ori privim adânc în noi sau ghearele banalității ne sufocă îndeajuns de mult încât să ne răzvrătim împotriva destinului crud. În acele momente de chin, unde dorim pacea unui mormânt și liniștea morții, suntem purificați de păcatul creației, fiind mai aproape de primordialitatea intrinsecă, deschizând porți către propriul deșert.

)((

Acolo, în fața porților lui Nahemoth, un om descoperă cine este cu adevărat, pregătindu-se de drumul lung și anevoios, în sine, dezgolindu-se de tot ceea ce îi sufocă adevărata natură, iar odată cu accederea la sferele superioare ale anti-lumilor qliphothice, va fi mai liber, mai pur, descărnat, îngropat adânc în el însuși.

Thanaeros

Prinși într-o realitate anostă și previzibilă, cu neputința eliberării, plutim în imponderabilitate față de propria noastră esență divină, inspirând batjocoritor duhoarea morții și a creației mutilate. Aruncați în noroi, ne zbatem înfometați spre un punct incert de puritate. Râzând haotic...

Urâm, hulim, distrugem, iubim, adorăm, creăm.

Naiv fiind, am adorat deșertăciunea frigidității. Dar am umplut golul cu apă sărată, iar eu pluteam agonizat, invocându-te. Și nu am știut că ești, dar eu te chemam, simțindu-te aproape, acolo, aici.

Dorim, da, te doresc. Văd adânc în tine și te vreau.

Blestem.

Oase descărnate,

și sex.

Sentimentele noastre, unite în spirală, morbide și asimetrice, în ritual extatic, îmbătați de seva Copacului Mizantropiei, privindu-ne. Goi de lut.

Cei care (se) omoară, cei care (se) iubesc.