Indiferent de structura socială
și religioasă, deșertul a fascinat prin „lipsa de amabilitate” pe care a
arătat-o vieții, un spațiu dezgolit, neatins de vâltoarea convulsiilor trăirii.
Și totuși, au existat ființe care i-au supraviețuit, deșertul devenindu-le casă
– o conexiune între pustietatea sesizabilă și cea care sălășluiește intrinsec.
Magia/vrăjitoria qliphothică, o
manifestare potentă a alchimiei interne, are efectul cel mai puternic în astfel
de zone, deoarece acestea rezonează cu ceea ce se găsește în interior, departe
de orice freamăt viu, mai aproape de moarte.
Frânghia timpului. Ruptă.
Sunt momente, Frânturi în timp
care se separă de restul, ies din ciclul cauzal și creează o insulă de puritate
în masa de nămol a existenței. Este lumea celui ce caută și alte realități. Departe,
în deșert, unde creația este mutilată, vitregă față de orice viață, iar
stârvurile manifestărilor cauzale care s-au aventurat zac uitate; aici, esența
Haosului primordial își împrăștie tenebrele.
Această anti-lume este casa
esenței noastre, este ceea ce zace dincolo de lut. Ambiguu și neînțeles,
deșertul răbufnește ori de câte ori privim adânc în noi sau ghearele
banalității ne sufocă îndeajuns de mult încât să ne răzvrătim împotriva
destinului crud. În acele momente de chin, unde dorim pacea unui mormânt și
liniștea morții, suntem purificați de păcatul creației, fiind mai aproape de
primordialitatea intrinsecă, deschizând porți către propriul deșert.
)((
Acolo, în fața porților lui
Nahemoth, un om descoperă cine este cu adevărat, pregătindu-se de drumul lung
și anevoios, în sine, dezgolindu-se de tot ceea ce îi sufocă adevărata natură, iar
odată cu accederea la sferele superioare ale anti-lumilor qliphothice, va fi
mai liber, mai pur, descărnat, îngropat adânc în el însuși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu