Într-o lume a drumurilor în cerc, a păstorilor care apar infailibili în ochii celor simpli și le trezesc în inimile de gelatină entuziasmul ignoranței , iar care în aroganța lor au construit structuri să suprime ceea ce nu înțelegeau; răsare o lumină diferită, ale cărei raze strălucesc spre interior. Puțini sunt aceia ce îi simt căldura, puțini sunt cei ce se aventurează în labirintul care duce către o altă lume. Stând în fața altarului Zeilor Întunecați, simți cum tot ce este uman se dizolvă, iar Sinele se ridică deasupra trupului, simți o puternică urgie deschizând carcasa vechiului Eu, răsărind un altul, mai aproape de Întuneric. Călătoria aceasta este un număr infinit de carcase, dar chiar și eternitatea va avea un sfârșit, iar atunci, nu va mai fi timp, nu va mai fi nimic. Bucată cu bucată devenim mai morți, pășim prin nororiul greu al pasiunilor muritoare. Am făcut o alegere, am ales calea grea, pentru că doar ea va aduce adevărata înțelepciune, am ales să privesc adânc în Întuneric, căci acolo m-am regăsit, în toată splendoarea Hazardului; se extinde în ființa mea, consumă încet orice iluzie, asemeni unui venin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu